Astăzi, 19 octombrie, ar fi fost ziua tatălui meu. Spun că ar fi fost pentru că a murit acum aproape 9 ani.

Avea doar 45 de ani, a murit brusc, iar lumea mea a fost cutremurată în moduri în care nu aș fi putut să mi le imaginez nici în cele mai sumbre scenarii.

Nu vreau ca articolul ăsta să fie unul trist. Vreau să vorbesc despre doliu și milioanele lui de substraturi și tot ce te învață.

Cred că am făcut pace cu asta, atât cât e omenește posibil. Nu o să înțeleg niciodată de ce a trebuit să se întâmple atât de repede, atât de brusc și am făcut pace și cu gândul că nu voi înțelege niciodată pentru că poate nici nu trebuie.

Primul an de doliu a fost cumplit. Îmi amintesc că eram pur și simplu șocată că după câteva săptămâni trebuie să mă întorc la muncă și să pretind că faptul că nu s-a atins vreun target corporatist e o adevărată dramă. Mi-a prins bine totuși, am avut noroc de oameni minunați pe lângă mine, dar îmi amintesc că acele ore de muncă mă oboseau ATÂT de mult și abia așteptam să ajung acasă ca să pot plânge.

Următorii doi ani i-am șters complet din memorie, fără să imi impun asta în mod conștient, iar asta pentru ca a urmat un nou hop, unul în care mama se lupta pentru sănătatea și viața ei. Creierul meu nu cred ca a procesat atunci cu adevărat riscul ca mama să nu fie bine. Pur și simplu nu a existat acea opțiune. Poate și de asta a blocat orice amintire legata de fricile de atunci. Eu când zic despre mama mea că e cea mai puternică femeie pe care o știu, nu o zic doar așa, de dragul de a o spune, ci pentru că exact așa e. Din fericire, ea e bine și nu e zi în care să nu fiu recunoscătoare pentru asta.

Pe lângă fricile de atunci, durerea provocată de faptul că tatăl meu nu mai era a rămas acolo și se reîntorcea în forță de câte ori avea ocazia.

Ce e interesant la doliu este că după ce dă cu tine de pământ, parcă te și învață să trăiești. În primă fază trăiești așa, cu durerea aia care se simte ca un bolovan pe suflet, apoi bolovanul ăla, în timp, își pierde din greutate, nu pentru că nu te mai doare, ci pentru că înveți să trăiești cu el, să îl integrezi în viața de zi cu zi pentru că viața își continuă cursul.

Și uite așa, începi să râzi la cate o glumă, te surprinzi scriindu-i unei prietene să ieșiți la o cafea și începi să te bucuri din nou de viață, chiar dacă o faci ușor stângaci la început. Țin minte că la ceva timp după moartea lui, niște prieteni extrem de dragi mie urmau să aibă cununia și m-am gândit serios dacă pot să merg. Am ales să merg pentru că și dacă nu aș fi mers, situația nu s-ar fi schimbat, iar peste ani poate mi-ar fi părut rău că nu am luat parte la momentul ăla așa frumos și important din viața lor. Și cât ma bucur că am mers! Îmi amintesc cum mă uitam la prietena mea și am simțit atâta bucurie să o văd așa fericită, încât am înțeles atunci că mai multe sentimente opuse pot coexista. Am simțit bucurie sinceră pentru prietena mea, chiar dacă în același timp eram tristă, furioasă, confuză…Când am ajuns înapoi acasă am plâns, dar măcar am avut alea câteva ore cu oamenii dragi pe lângă mine care chiar mi-au bucurat sufletul.

Uitându-mă acum în urmă, îmi pare rău că nu am reflectat mai mult asupra acestei lecții. Îmi pare rău că nu m-am lăsat să ma bucur mai mult de viață, să ma forțez să ies, să am experiențe noi. Cred că am stat cam mult timp blocată în starea aia în care simțeam că nu pot sau nu am energie să mă bucur de viață, iar apoi m-am refugiat în muncă, nu pentru că iubeam prea mult ceea ce făceam, ci pentru că era locul din care el nu lipsea. Acasă totul se schimbase, dar atmosfera de la birou nu se schimbase și devenise extrem de familiară, așa că a devenit refugiul meu.

Doliul nu e liniar, nu suferi un an și apoi ești bine. Ai zile în care plângi, zile în care ești bine, după ceva timp, zile în care nu te mai gândești deloc la asta și apoi alte zile în care te mai apucă gândurile. Doliul stă acolo în umbră și mai apare din când în când.

Au trecut aproape nouă ani, eu acum zâmbesc mereu când vine vorba de el sau când mă gândesc la el. Scriu articolul ăsta și nu am nici măcar o lacrimă în ochi, ci scriu din suflet, încercând să îi onorez viața cum cred eu că știu cel mai bine: scriind.

A trecut deja mult timp de când astfel de discuții despre el nu mă mai fac să plâng și zâmbesc când îmi aduc aminte de el, dar recunosc că sunt unele momente în care bolovanul ăla de pe suflet apasă mai tare. Momente precum sărbătorile, ziua mea, ziua lui, momente în care am vești bune și aș vrea să le audă și el. Dar momentele astea, deși pare că ar umbri zilele frumoase din viață, doar stau acolo puțin cât să reflectezi la ele, nu stau suficient cât să îți răpească bucuria.

Cu mulți ani înainte, obișnuia să glumească despre nunta mea și spunea că mă va fura el că să mă ascundă de rude dubioase și de tradiții și obiceiuri că știa că nu imi doresc așa ceva. Anul trecut m-am căsătorit și îmi tot venea în minte gluma asta și nu am plâns deloc, din contră, am zâmbit. Cred că ar fi mândru să afle că la nuntă nu au fost rude dubioase, nici tradiții, nici obiceiuri, doar câțiva oameni puțini și dragi. Nu a fost nevoie să mă mai fure…

Nu ai ce sfat să dai oamenilor care trec prin asta, nu e ceva ce poți spune că să alini durerea cuiva, dar daca ar fi ceva ce aș îndrăzni să spun, atunci ar fi asta: nu o sa doară mereu așa și vor veni și zile în care îți vei aminti de persoana respectivă cu un zâmbet pe față și cu multă iubire în suflet.

Scriam de dimineață pe Instagram că deși aveam această glumă despre ziua nunții mele, nu îmi amintesc să fi avut vreodată vreo replică despre a fi bunic. Fiind însărcinată acum, mai am momente când mă gândesc cum ar fi fost el în rolul de bunic și am realizat azi că nu am vorbit niciodată despre asta. Nu știu de ce.

Sunt sigură că l-ar fi răsfățat peste măsură și l-ar fi învățat toate prostioarele.

Îmi amintesc că atunci când eram mică, mama mă mai certa sau nu mă lăsa să merg pe undeva, iar el doar îmi facea cu ochiul și știam că urma să obțin ce îmi doream. M-a răsfățat enorm și chiar și acum îi mai cer scuze mamei că nu cred ca a fost prea amuzant pentru ea 🙂 Sunt sigură că la fel ar fi făcut și ca bunic și că l-aș fi bombănit că răsfață copilul prea mult. Zâmbesc gândidu-mă ce trăsnăi ar fi făcut, dar recunosc că bolvanul ăla cântărește puțin mai mult pentru câteva secunde.

Ca adult, cred că am devenit cam diferită de el, dar cu toate astea, nu aș schimba nimic din copilăria mea și chiar dacă l-am pierdut prea devreme, realizez că am fost atât de norocoasă și mi-aș dori ca toți copiii să crească cu iubirea cu care am crescut eu.

Spuneam că am devenit cam diferită de el. Când am luat eu prima mea amendă, el a râs, ba chiar a aplaudat. Când va lua copilul meu amendă, eu sigur nu o să aplaud, dar am să zâmbesc pe sub mustăți și o să povestesc despre el.

Dacă îl lași, doliul poate fi și o lecție de viață. Cum spuneam la început, nu o să înțeleg niciodată de ce s-a întâmplat asta, dar pot să încerc să scot niște lecții din asta și să fac cumva ca suferința aia să nu fie degeaba.

Cred că lecția cea mai mare e ca timpul ni se scurge printre degete și că trebuie să profităm de orice moment în care suntem sănătoși și îi avem pe cei dragi alături. Suna foarte banal și clișeic, dar iată că primești uneori cate o palmă de la viață și realizezi că asta e printre cele mai importante lecții.

Aș mai adauga și că viața nu se oprește oricât de mult ne doare pe noi și că trebuie să căutăm activ și conștient moduri în care să ne continuăm viața și să ne bucurăm de ea pentru că dacă rămanem blocați în durerea noastra, de orice fel ar fi ea, oricum nu vom rezolva nimic.

Tot în ideea de a profita de timpul pe care îl avem, aș mentiona și să nu trăim cu ideea că avem timp să ne reparăm greșelile pentru că nu mereu avem acest lux.

În fine, am promis că nu va trist articolul, dar cred că nu mi-a ieșit neaparat.

Cum spuneam, doliul poate fi și o lectie despre viață. Poate fi și o lecție despre ce să NU facem, dar și un reminder să profităm de viață, să nu mai amânam lucruri și să ducem o viață de care – dacă avem norocul și luxul să tragem linie la bătrânețe – să fim mândri că am trait-o frumos și din plin.

Nu-mi rămâne decât să fiu recunoscătoare că am fost un copil foarte iubit, că la mine acasa părinții mei râdeau cu poftă și că mi-au spus mereu să am încredere mine și să fac ceea îmi doresc. Știu că e un privilegiu pentru care am sa fiu mereu recunoscătoare. Încă sunt un copil iubit. O am pe mama alături și simt asta zilnic.

Ca să inchei intr-o notă pozitivă las aici câteva amintiri cu el, amintiri care mereu îmi aduc zâmbetul pe buze:

• Competiția cu mama din fiecare vară în care se contraziceau care e mai bronzat

• Când avea treabă în curte cu niște muncitori, iar în copacul din locul respectiv era un cuib de rândunici. Mama acelor pui tot dădea târcoale pe acolo și se temea să vina la puii ei, așa că tatal meu a mutat toată stația de lucru ca rândunica respectivă să poată să vina la puii ei.

• Venea mereu acasă cu mezeluri pentru Pufu, cățelul nostru, deși, desigur, Pufu nu avea voie să mănânce mezeluri.
• Dacă aveam la masă mâncare cu carne și cartofi, mai bine de jumătate din porția lui de carne ajungea la pisici sau la Pufu, depindea cine era prin preajma lui. El rămânea cu cartofii de cele mai multe ori.

• Câteodată ieșea cu masina la plimbare doar că să îl plimbe pe Pufu că știa că îi place mult să stea cu urechile pe geam.

• O stresa mereu pe mama punând-o să îi povestească câte o telenovelă

• Când a aflat că fumez, nu m-a certat, nu a țipat, ci mi-a cumparat un pachet de țigari și în scurt timp, statul cu el la cafeluță și țigară a devenit activitatea preferată.

• Îmi îndrepta părul cu placa când mă pregăteam să ies pe afară.

• Mi-a tuns bretonul într-o seară în care eu mă agitam că nu îmi stă părul bine pentru discotecă, iar mama nu a vrut să mi-l tundă, încercând să evite o dramă adolescentină și mai mare. Evident că el mi-a tuns bretonul foarte strâmb, dar nu m-a lăsat inima să îi spun că nu îmi place.

Cam așa cu doliul, într-o zi te lovește din plin, iar peste ceva timp, îți dă puterea să treci prin amintirile astea cu zâmbetul pe buze.

Cred că cea mai mare lecție pe care ți-o dă doliul este să apreciezi mult mai mult oamenii din viața ta. Nu simt neaparat că avem nevoie de lecția asta pentru că eu mereu mi-am apreciat familia, ba chiar am plâns când am plecat la București pentru studii pentru că nu am fost niciodată copilul ăla care să spuna că abia așteaptă să plece de acasa, din contră.

Chiar dacă simt că nu aveam nevoie de lecția aia, chiar țin mai strâns de oamenii pe care îi iubesc.

Acum îmi beau cafeaua dintr-o cană pe care mi-a luat-o mama pe care scrie „Pentru cea mai bună fiica„. Cana asta e reminderul meu că sunt o norocoasă să o am pe ea lângă mine și că noi două chiar formăm o echipă pe cinste.