Burnout – ce capriciu convenabil! Sau cel puțin așa credeam…

Asta spuneam eu acum mulți ani când eram o workaholică veritabilă și o susținătoare înfocată a tot înseamnă hustle culture. Îmi purtam oboseala ca pe un badge de onoare și eram și mai mândră de mine cu fiecare nou proiect.

În 2019 aveam să primesc primele semnale de la corpul meu când, în dimineața de după un eveniment pentru care muncisem enorm, m-am trezit cu febră și fără pic de forță în propriul corp. Abia mă puteam ridica din pat și abia duceam un pahar cu apă la gură. Inițial, am crezut că e vorba de o răceală, dar nu aveam alte simptome în afară de temperatură și lipsă totală de energie. Mi-am luat liber de la job în ziua respectivă și am stat toată ziua în pat. Am dormit aproape toată ziua și îmi amintesc că asta mă îngrijora, dar eram prea obosită să mă gândesc prea mult și adormeam la loc.

A doua zi, ca printr-o minune, m-am trezit fără niciun fel de problemă, aș că am fost la muncă și mi-am continuat rutina tipică. Deși nu mai aveam nimic, zile bune m-a măcinat gândul că acel episod a fost foarte straniu, așa că, paranoică din fire, am dat fuga la doctor pentru a investiga ce a fost cu episodul straniu care părea mai mult un vis urât decât o zi din viața mea. Medicul mi-a spus clar și răspicat că e vorba de epuizare și că așa a ales corpul meu să îmi transmită că îl forțez prea mult. Mi-a dat niște vitamine și mi-a recomandat să nu mă mai stresez și, pe cât se poate, să muncesc mai puțin. Am râs și i-am spus că nu știe unde lucrez și că asta nu e o opțiune, dar i-am promis că încerc să nu mă mai stresez și că îmi voi lua vitaminele. Vitaminele le-am luat, cât despre a munci și a mă stresa mai puțin, am eșuat cu grație după doar câteva zile.

În anul care a urmat mi-am trăit viața în aceeași rutină, iar episodul meu de cădere devenea din ce în ce mai îndepărtat. Însă eu munceam din ce în ce mai mult într-o încercare patetică de a mă lăsa acaparată de job pentru a nu mă gândi prea mult la ce se întâmpla în viața mea din afara muncii.

Apoi, a venit pandemia și am început, la fel ca majoritatea oamenilor, să lucrez de acasă. Linia deja blurată dintre muncă și viața personală a devenit aproape inexistentă. Munceam până noaptea târziu, câteodată chiar și până dimineața fără să mă gândesc o clipă că îmi fac rău.

Așa a apărut și semnalul numărul 2 – un atac de panică în miezul nopții. Eu locuiam singură la vremea aia și îmi amintesc că era foarte târziu și nu îmi dădeam seama dacă ar trebui să sun pe cineva să vină să mă ducă la spital sau să aștept să mă calmez. Simțeam că nu pot să respir, simțeam că se învârte totul cu mine și singurul gând pe care îl aveam era că “Nu pot să respir. O să mor”. Pe de altă parte, pe cât eram de panicată că nu pot respira, pe atât de bine înțelegeam că, de fapt, respir, dar nu înțelegeam de ce nu îmi pot controla corpul. Era ca și cum fiecare celulă a corpului meu urla că sunt în pericol, simțeam că inima mai are puțin și sare din piept de cât de tare bătea, dar nu înțelegeam de ce. Am simțit nevoia să merg să fumez o țigară, dar apoi mă gândeam că exact aia mi-ar pune capac pe loc. Așa că am fost să mă spăl pe față cu apă rece și după câteva minute m-am calmat. La fel ca și data trecută, a doua zi corpul meu era fresh, ca și cum nici nu existase episodul ăsta dubios. Am înțeles că poate nu fac lucrurile prea bine când până și mama mea imi tot spunea să o las mai moale.

A doua zi am fugit la medic. Control la plămâni, control la inimă, EKG, toate analizele posibile și aceeași concluzie. Toți îmi spuneau că sunt bine și că a fost un atac de panică. Nici nu mă gândisem la asta, nu credeam că așa se manifestă. La fel ca data trecută, mi s-au recomandat vitamine și mai puțin stres.

Apoi a urmat un an de astfel de episode care se manifestau la câteva luni. Câteodată reușeam să mă conving că nu am nimic, că e doar un atac de panică și că va trece, alteori mă convingea corpul că sunt în pericol și chemam salvarea. M-am lăsat de fumat, am învățat tehnici de respirație, am făcut aproape orice mai puțin să o las mai moale cu munca. Mă mințeam că nu am cum, că nu depinde de mine, că ce pot să fac dacă vin taskuri încontinuu și toate sunt urgente…

La scurt timp am început să nu mai suport sunetul chatului de la muncă, mă enervam când colegi care îmi erau chiar dragi voiau să mă sune, iar când ceva nu era urgent, dar aveam totuși un task simplu de făcut îl amânam până în ultimul moment posibil. Îmi amintesc foarte clar că îmi spuneam “E un amărât de email. De ce nu îl trimiți odată?”.

Noaptea stăteam până târziu că mă gândeam că dacă adorm, apoi vine o nouă zi de stres. Era modul meu de a amâna pe cât posibil venirea unei zile de muncă.

Până să apuc să îmi dau seama că lucrurile se agravează, deja se agravaseră destul de tare și devenisem extrem de apatică atât la job, cât și în puținul timp liber rămas, iar faptul că era pandemie și că locuiam singură nu a ajutat deloc.

Dupa aproape un an și jumătate, mi-am dat demisia. A fost trist și frustrant pentru că mie îmi plăcea ce făceam și știam că eram foarte bună la ce făceam, dar nu mai puteam. Nu mai puteam să aud alarma dimineața, nu mai puteam să îmi aud colegii vorbind, nu mai puteam să fac nici lucruri banale.

Ce a urmat după a fost un șir de joburi pe care le-am urât. Pe toate. Nu mă stimulau, nu stârneau nimic în mine și erau un reminder constant că am eșuat. Apatia mea a continuat și doi ani după ce a început burnoutul.

Ca să pot să am mai mult timp liber pentru a lucra cu mine și pentru a mă regăsi, mi-am luat joburi care nu mă solicitau atât de mult, dar mă plictiseau teribil și mi se păreau atât de nesemnificative încât abia mă oboseam să fac minimul necesar și, în mod evident, eram groaznică la acele joburi.

În timpul ăsta, am citit mult, am început să mai ies, mi-am găsit câteva hobby-uri, iar în timp, atacurile de panică s-au diminuat și sper să rămână o amintire îndepărtată.

Am învățat să pun limite sănătoase, am învățat să îmi gestionez viața mai bine ca să nu mai simt nevoia să mă refugiez în muncă și mi-am dat seama că am multe pasiuni pe care le-am ignorat, printre care și scrisul, care mi-a fost cel mai bun terapeut în tot timpul ăsta.

Încă mai resimt câteodată efectele burnoutului și e cât se poate de real că îți ia ani de zile să îți revii dintr-un burnout și să înveți să trăiești fără nevoia de fi constant ocupat.

Am învățat că niciun job nu e mai important ca somnul, sănătatea și oamenii dragi din viața mea și că dacă la un job totul e mereu urgent, poate că nu e cel mai potrivit loc în care să fii.

Ceea ce eu credeam că sunt sfaturi de duzină, s-au dovedit a fi cele mai bune arme împotriva burnoutului și chiar unelte prețioase care m-au făcut mai creativă: odihnă, timp de calitate singură, dar și cu cei dragi, mișcare și câteva concedii.

Viața nu e doar despre muncă, dar muncă ocupă mult timp din viața noastră, așa că ideal ar fi să muncim cu pasiune, cu drag, dar și cu grijă față de noi înșine.

Nu sunt unde mi-aș dori sa fiu din punct de vedere profesional și e cu atât mai frustrant cu cât știu cât am muncit și mi-am dorit să ajung în acel punct. De multe ori mă gândesc că poate am greșit și că poate am dat înapoi, însă îmi amintesc cât de nervoasă eram mereu și cum nu mă mai bucura nimic și îmi revin.

Nu știu dacă o să ajung vreodată să nu îmi pese de cariera mea sau să încetez să caut proiecte, diferența e că acum fac asta mai mult pentru mine și cu grijă pentru mine și mai puțin pentru proiectele urgente ale vreunei corporații în care să mă pierd.