Mai țineți minte că atunci când eram mici mamele noastre dădeau vina pe telefon pentru orice problemă aveam? Te durea stomacul? “E de la telefonu’ ăla”. Te durea capul? Telefonul era de vină. Te-ai împiedicat și ai căzut? “Păi dacă stai cu ochii în telefonu’ ăla!”

Poate că știau mamele noastre ce știau și chiar e telefonu’ ăsta sursa multor probleme.

Toată viața noastră e conectată cu telefonul. Muncim, vorbim cu cei dragi, studiem, postăm, ne inspirăm, și, cumva e normal să fie așa, însă în ultimul timp, în ceea ce mă privește, timpul pe telefon începea să îmi afecteze și viziunea asupra lumii.

Până acum ceva timp, petrecem timp pe telefon pentru a mă relaxa, a mă amuza și a mai fi la curent ce mai fac oamenii pe care îi urmăresc. Însă ultimele luni au reușit să scoată la iveală tot ce e rău și întunecat în lume.

Au început să apară știri care mai de care mai sumbre, fie despre ce se întâmplă în lume, fie chiar la noi în țară. Aveam momente când nu mă puteam opri din scrollat și mă “minunam” de câtă răutate există în jur. Răutate față de femei, de animale, de minorități de tot felul, față de oameni care poate gândesc diferit sau iubesc diferit. M-am surprins spunând aproape de câteva ori în fiecare zi că poate ar trebui să ne mutăm din țară. Apoi mă gândeam că nici n-aș ști unde să merg că nici în alte locuri nu merg lucrurile prea bine.

În ultimul timp am fost cu adevărat chronically online. Se întâmplau atâtea lucruri rele în lume încât mă simțeam responsabilă ca măcar să mă informez. Simțeam că nu e drept să dau scroll și să ignor ce se întâmpla în lume și să mă bucur de un noroc chior și poate temporar că mă aflu în alt colț al lumii.

Toate astea au venit la pachet cu un mare sentiment de frustrare. Frustrare că nu pot face eu nimic, frustrare că nu am o platformă mai mare să simt că pot ajuta cumva, dar și o profundă dezamăgire aproape de fiecare dată când deschideam secțiunile de comentarii de la diverse știri sau materiale despre ce se întamplă în lume.

Război în Ucraina, femei din Afghanistan care au mai puține drepturi decât un animal, alegerile din România, proteste în Europa încercând din răsputeri să lupte pentru democrație, alegerile prezidențiale din State, legi împotriva drepturilor femeilor de a face avort, adăposturi de animale care “scapă” de animale în moduri crunte și greu de imaginat, femei agresate cărora li se spune că și-au meritat-o, cazul Gisele Pelicot, războiul din Gaza, deportările din SUA, ura împotriva minorităților, profesori care abuzeză eleve, preoți care abuzează copii…..Toate astea sunt doar câteva dintre știrile care loveau zilnic cu o viteză amețitoare.

Simțeam că trebuie să acordăm atenție acestor subiecte, că ar fi de-a dreptul distopic să urmăresc unboxinguri și să ignor ce se întâmplă în lume. Pe de altă parte, în orele în care nu foloseam telefonul pentru a mă pune la curent cu știrile, foloseam telefonul pentru “research” sau “inspirație”.

Și uite așa, aproape că ajunsesem să am senzația că nu se mai întâmplă nimic bun, că a înnebunit toată lumea și că a ieșit la iveală tot ce e mai rău din oameni. Iar când urmăream alte materiale, simțeam că sunt superficiale în raport cu ce se întâmplă în lume.

Dar am realizat rapid că nu ajut pe nimeni cu nimic dacă stau pe telefon cu orele sub pretextul de a fi informată, însă îmi fac mie un mare deserviciu, așa că am încercat să iau o pauză de la toate astea și să mă concentrez pe lucrurile frumose din lume și pe oamenii care, în tot haosul ăsta creează o oază de frumos.

Așa că am decis să fac și eu la fel: să îmi creez propria mea oază de frumos, oază în care să ma retrag când simt că lumea devine putin cam prea mult, oază de care să mă agăț când nu reușesc să mai văd și părțile frumoase ale vieții.

Frica mea că nu aș rămâne informată era absurdă pentru că trăim vremuri în care știrile circulă rapid și chiar dacă încerci să le ignori, tot ajung infomațiile la tine.

Am ales să râmân informată, să citesc, să fiu la curent, să discut despre anumite teme atunci când simt că am ceva de spus, să donez acolo unde e cazul, să semnez petiții sau măcar să ajut cu o vorbă bună dacă pot, însă cred că exact în vremuri de astea, când pare că lumea nu e un loc prea drăgut și că oamenii s-au înrăit mai mult ca niciodată – în vremuri de astea e cu adevărat important să creăm ceva frumos, să ne înconjurăm de oameni dragi și să ne agățăm de lucurile care ne plac. Să ne creăm propria oază de frumos, să ne încărcăm cu energie bună ca să le putem oferi și celor din jurul nostru.

Oaza mea de fericire arată așa:

O cafea bună dimineața

Timp petrecut cu oamenii pe care îi iubesc

Cărți

Agende frumoase

Momente de pisiceală cu pisica mea, Suzi

Prăjiturile făcute de mama

Un pahar de vin alb sec

Să scriu aici

Să merg la sală

Plimbarile cu Pufu, câinele meu.

Și apropo de Pufu, chiar am o mică povestioară aici.

Pufu stă la țară la mama mea, dar acum va sta cu mine o perioadă, însă el nu e prea fericit pentru că nu e la locul lui, aici nu am curte, iar el e un bătrânel cu niște tabieturi foarte bine puse la punct și nu apreciază în mod deosebit să fie scos din rutina lui. Zilele trecute, într-o dimineață, Pufu al meu se grăbea foarte tare să iasă afară, iar eu nu apucasem nici să mă spal pe față. Am ieșit pe ușă val-vârtej, fără rutina mea făcută în prealabil, fără să apuc să beau o gură de cafea, iar mesajele de la muncă începeau să curgă. Am avut câteva momente în care am bombănit, mai ales că afara era frig, dar apoi, dupa ce am scos ochii din telefon, am văzut că Pufu, bătrânelul meu de 13 ani țopăia în zăpadă, iar mie mi s-a topit inima. În loc să mă plâng că am treabă sau că am fost scoasă din rutina mea liniștită de dimineață (diminețile mele oricum sunt super chill), puteam să mă bucur că a nins ca în povești, că era zăpadă afară așa cum era în copilărie, iar că eu aveam ocazia să petrec timp cu Pufu, să mă bucur de el și de cum se joacă în zăpadă pentru că nu știu cât timp mai am cu el și, deși am bombanit că m-a grăbit să ies afara, i-aș da și ani de la mine. Afară încă e zăpadă ca în povești, iar eu cu Pufu ne luam pauze lungi și dese și ne bucurăm din plin.

Așa că…poate că știau mamele noastre de ce dădeau vina pe telefon. Poate că e bine să mai lăsăm telefonul din când în când și să ne bucurăm de lucrurile “mărunte” din viața noastră. O să ne dăm seama rapid ca nu sunt mărunte deloc.

Putem fi la curent cu ce se întâmplă în lume și fără să petrecem ore întregi scrollând, putem ajuta mai mult dacă donăm, discutăm, ascultăm, decât dacă stăm pierduți în fața telefonului. Iar dacă ne folosim de scuza că stăm pe telefon pentru inspirație, s-ar putea să descoperim că de cele mai multe ori inspirația vine când suntem offline.

Nu va fi niciodată totul bine în lume, nu va fi niciodată totul lapte și miere, însă ține de noi să gasim lentilele potrivite prin care să privim lumea.

Poate că sunt mulți oameni cu care nu rezonăm, dar sigur ne putem găsi câțiva exact pe sufletul nostru.

Lumea nu o să devină un loc mai bun dacă noi stăm absenți, câteodată amorțiți cu telefoanele în mână și scrollând cu orele, dar, cu siguranță avem puterea să ne facem măcar un colțișor mai bun și să ajutăm atunci când putem, macar 2-3 oameni din jur și 2-3 animăluțe.

Dacă scoatem ochii din telefon din când în când, s-ar putea să realizăm că zilele în care ne simțim mai optimiști, mai inspirați, mai energici sunt chiar zilele în care am fost mai conectați cu noi și mai puțin pe telefon.