Stau în fața laptopului și încerc să scriu.

Am venit la o cafenea, mi-am luat un flat white și o prăjitură și am avut o bucurie de moment și mă gândeam “uită-te la mine: singură la o cafenea, scriind un articol”. A fost o senzație de împlinire foarte mișto pentru că am simțit pentru câteva momente că am îndeplinit un vis pe care l-am avut mult timp.

Vibe-ul meu a fost puțin înterupt de faptul că nu am găsit o masă mai izolată sau langă perete pentru că de obicei îmi place să stau mai retrasă. Așa că iată-mă cu laptopul în mijlocul cafenelei scriind acest articol. Și deodată m-am simțit de parcă toată lumea din cafeneaua asta știe că sunt la început de drum cu scrisul, de parcă toată lumea știe că nu sunt neaparat din filmul ăsta.

Așa că, deși aveam de gând să scriu despre altceva, m-am hotarât să scriu despre sindromul impostorului pentru că oricum era pe lista mea de articole. Și ce moment mai bun sa scrii despre asta dacă nu exact când simți că sindromul impostorului începe să scoată colții?

Cu două zile înainte să fac blogul public îmi petrecusem aproape o zi intreagă căutând doctorate, masterate sau orice formă de studii care să îmi ofere puțină validare academică, astfel încât sa mai reduc puțin din acest sindrom al impostorului și să simt că am o bază pe care să o folosesc ca scut împotriva propriilor mele frici. Mă gândeam eu că un doctorat sau un master sau orice forma de curs m-ar ajuta să mă simt mai în masură să scriu. Norocul meu a fost că mi-am amintit de perioada în care eram la master și îmi era foarte greu să mă dedic masteratului și jobului, iar pe atunci jobul meu nu era atât de solicitant, iar răbdarea mea era la cote mai crescute. Apoi m-am gândit că, dacă dau curs acestui gând, că trebuie să fac un masterat sau un doctorat specializat pe partea asta de scris și literatură, atunci ar trebui să mai aștept probabil câțiva ani ca să mă simt suficient de pregătită să încep să scriu.

Sigur voi urma cursuri de scriere creativă sau alte tipuri de cursuri care să mă ajute să îmi definesc un stil de a scrie și care să mă ajute să ajung mai ușor la oameni, însă un doctorat, în acest punct al vieții mele, nu era o soluție. Și cred cu tărie că, dacă hrănești acest monstruleț de sindrom al impostorului, atunci acesta ajunge să fie și mai mare și să te consume cu atât mai mult, iar chiar și după un doctorat tot nu m-aș fi simțit suficient de încrezătoare. Așa că, de data asta, am ales să mă scutur, să închid toate taburile alea și să mă apuc să scriu.

Și poate par puțin vitează și curajoasă după fraza asta, dar adevărul e că visez la un blog din 2016 și suntem în 2025, așa că acest sindrom al impostorului m-a consumat mult timp și m-a făcut să mă îndoiesc de mine mai mult decât îmi place să recunosc.

Și stau și mă întreb: de câte ori nu facem asta în viață? La facultate, la job, când vrem să începem un business sau un proiect. La câte evenimente nu am fost, crezând că nu e locul nostru acolo și că sigur toată lumea de acolo are aceeași părere? La câte ședințe sau prezentări nu ne-am simțit de parcă toată lumea din sală știe mai bine ca noi și că ne analizează fiecare gest și fiecare cuvânt?

Sunt sigură că fiecare dintre noi s-a gândit la un moment dat: „Cine sunt eu să…?”, sau „O să știe toată lumea că nu am deloc experiență și o să râdă de mine.”, și the worst one: „Ce o să zică lumea?”

Și adevărul e că poate lumea o să zică ceva, poate că unii vor râde, dar, de cele mai multe ori, cei care râd sau dau din coate sunt aceiași oameni blocați în același job pe care îl urăsc sau care nu au riscat să facă ceea ce își doresc cu adevărat.

Sună clișeic, dar oamenii care sunt creativi, oamenii care au realizat lucruri mișto în viață nu sunt oamenii care ar râde, ci cealaltă categorie de oameni. Iar, la o analiză mai atentă, ne-am da seama că, de multe ori, nu ne e frică neapărat de părerea celorlalți, ci de propriile noastre gânduri. Noi înșine suntem cei mai mari critici pentru propria persoană și, probabil, ceilalți din jur nu ar gândi nici jumătate din lucrurile negative pe care le credem noi despre noi înșine.

Iar dacă, totuși, vrei să asculți părerile altora, asigură-te că sunt părerile oamenilor care te iubesc, părerile unor oameni pe care îi respecți din domeniul tău, oameni de la care ai lua sfaturi. Dar de cele mai multe ori, nu părerea celorlalți ne afectează, ci lipsa de încredere în noi înșine.

Într-un fel, cred că e normal să simțim asta într-o doză sănătoasă pentru că asta înseamnă că suntem capabili de introspecție și gândire critică. Însă ar trebui să folosim acest sentiment ca un impuls care să ne împingă să învățăm și să ne dezvoltăm continuu, nu ca pe un obstacol pe care ni-l punem singuri în cale.

Acest mic monstruleț numit sindromul impostorului se poate transforma într-un aliat dacă îl folosim în avantajul nostru. Cu puțin curaj și cu înțelegerea faptului că nimeni nu le știe pe toate, poate prindem mai multă încredere în noi. Atâta timp cât există dorința de a învăța, de a ne înconjura de oameni care ne inspiră și de a filtra atent feedbackul constructiv, cred că putem trăi în armonie cu acest mic monstruleț. Iar atunci când devine prea gălăgios, să ne scuturăm și să-l ignorăm, măcar până prindem puțin avânt.

Între timp, de când am început să scriu acest articol, s-a eliberat o masă mai retrasă, lângă fereastră, a mai venit cineva care lucrează la laptop, în sala de lângă are loc o semnare de carte, iar lângă mine este un cățeluș adorabil.

Uitându-mă puțin în jurul meu, îmi dau seama că, deși la început mi se părea că nu e locul meu aici, acum, privind toate cărțile din cafenea, cățelul de la masa alăturată, trăgând cu urechea la prezentarea de carte din sala alăturată (apropo, e un vis de-al meu să particip la lansări de carte) și savurându-mi cafeaua, îmi dau seama că sunt exact în filmul meu. Sunt exact unde ar trebui să fiu: într-o cafenea cozy, cu un flat white lângă mine, scriind din suflet.

Și, în timp ce scriu asta, îmi dau seama cât de drag îmi este că sunt aici și că scriu. Mă întreb de ce mi-am negat sentimentul ăsta atâta timp. Unde aș fi fost acum dacă scriam deja de câțiva ani? Cum ar fi arătat viața mea?

Cred că majoritatea dintre noi ne confruntăm, câteodată, cu sentimentul că nu suntem suficient de buni să facem ceva. Dar asta e treaba cu frica: dacă îi dai prea multă atenție, crește și ajungi să stai pe bară, întrebându-te „Cum ar fi fost dacă…?”. Așa că fă ce îți dorești să faci, chiar dacă începi cu frică sau anxietate, fă-o oricum! O să vezi că, pe parcurs, frica aia devine din ce în ce mai mică, iar ție nu-ți mai pasă de ce cred alții, pentru că, de fapt, îți era mai multă frică de propria critică decât de a celorlalți.

Cred că ne dezvoltăm cel mai mult exact în momentele în care facem lucrurile care ne scot din zona noastră de confort sau care ne sperie. Cred că, dacă alegem să ignorăm frica din când în când, ajungem să avem mai multă încredere în noi și să fim exact acolo unde ar trebui să fim. Pentru moment, în cazul meu “acolo unde ar trebui să fiu” este la o cafenea, înconjurată de cărți, zâmbind din când în când la câinele de lângă mine și scriind pentru blog.