Autenticitatea – un concept foarte popular în ultimii ani. Ne dorim să urmărim oameni autentici, să trăim autentic, să simțim autenticitate în oamenii din jurul nostru. Pare că, în ultimul timp, totul trebuie să fie sau cel puțin să pară autentic.

Însă, în ceea ce privește propria noastră persoană, mă întreb care sunt limitele. Desigur, e minunat să vrei să fii autentic și să trăiești în acord cu cine ești tu cu adevărat. Dar cine ești tu cu adevărat îți e mereu prieten sau dușman?

Cred că fiecare dintre noi a auzit cel puțin o dată de la cineva: „Așa sunt eu. Ce vrei să fac?” sau, poate, chiar noi am spus asta cuiva drag. Și, mai ales, ne spunem nouă: „Așa sunt eu… (dezordonată, ghinionistă, uitucă etc.)”. Oare nu ne punem singuri limite când ne agățăm cu orice preț de această autenticitate a noastră, de acest „așa sunt eu”?

Imaginează-ți să îi spui partenerului/partenerei de viață că ceva te deranjează, iar el/ea să continue să facă ceea ce pe tine te deranjează, fără să țină cont că îți poate răni sentimentele, doar pentru că așa e persoana respectivă. Imaginează-ți același scenariu într-o discuție cu un prieten drag sau cu cineva din familie. Când cineva continuă să facă lucruri care pot răni sau deranja, este oare autenticitatea persoanei respective de vină sau doar o scuză, o simplă armură pe care o folosește pentru a nu depune efortul necesar de a schimba ceva?

Același lucru este valabil și pentru propria persoană. Dacă, de fiecare dată după ce îți propui să mănânci mai sănătos, să faci mai multă mișcare, să fii mai organizat/ă, să nu mai întârzii, revii la vechile obiceiuri și te consolezi că așa ești tu, poate că, de fapt, e un mecanism de a te scuza, de a nu trece prin disconfortul schimbării, de a te ascunde sub umbrela autenticității. Dacă îi spui cuiva drag răutăți și îi critici alegerile de viață într-un mod dur, ești autentic sau ești lipsit de tact și empatie?

Am întâlnit, de-a lungul timpului, câteva persoane care afirmau cu mândrie că ele spun lucrurile direct și verde-n față, că așa sunt ele „și cui nu îi convine, asta este”. În esență, acest mod de gândire este unul autentic, însă lucrurile pot fi spuse într-un mod direct, respectuos și cu tact. Dar e mai greu să lucrăm la noi și mai ușor să îi spunem celuilalt că trebuie să ne accepte pentru ceea ce suntem.

Dacă, în mod constant, te dezamăgești pe tine însuți prin faptul că nu faci ceea ce ți-ai promis că vei face, autenticitatea devine doar o mască, o limită impusă de nimeni altcineva decât de propria persoană.

Sigur, avem cu toții elemente definitorii ale propriei personalități și nu ar trebui să ne schimbăm pentru oricine se simte deranjat de cel mai mic detaliu, însă, atunci când riscam să ne punem singuri bețe-n roate sau să îi rănim pe cei din jurul nostru, poate că e cazul să acceptăm că felul nostru de a fi are nevoie de mici sau mai mari retușuri și să lucrăm la noi.

Poate că îmbrățișarea cu atâta ușurință a acestui „așa sunt eu” câteodată ne blochează din a evolua. Pot să spun că așa sunt eu: nu fac mișcare, nu îmi place să gătesc, nu îmi place să socializez, nu îmi place să fiu ordonată și organizată. Aș fi autentică, dar aș fi o versiune a mea de care mi-ar plăcea?

Cred că introspecția este absolut necesară în viața fiecăruia și cred că avem nevoie, din când în când, să ne gândim puțin la noi, la cum facem lucrurile și să identificăm aspectele la care mai avem de lucrat. Acceptarea cu atâta ușurință a autenticității s-ar putea să ne țină pe loc, să ne pună limite și chiar să ne deterioreze relațiile cu cei din jur.

Sigur că pot spune cuiva drag ceva răutăcios, sigur că pot critica dur sau pot face glume complet deplasate. Aș putea spune că așa sunt eu, întârzii mereu și toți ceilalți trebuie să mă aștepte sau că nu am chef să muncesc. Dar aș fi o versiune a mea de care să fiu mândră?

My authentic self ar sta mereu nemachiată și ciufulită. Eu, cea autentică, nu aș suna pe nimeni niciodată, căci nu îmi place să vorbesc la telefon. Eu, cea autentică, aș scrolla pe TikTok cu orele în loc să fac curățenie. Eu, cea autentică, aș mânca o mare porție de McDonald’s și nu aș merge la sală. Dar, cu toate astea, mă forțez să nu fac lucrurile astea, pentru că, poate, nu am chef pe moment sau poate e inconfortabil să lucrez la mine, dar, cu toate astea, sunt foarte mândră de Paula care merge la sală, care face ce a zis că o să facă, care își sună mama, care iese cu prietenele.

De multe ori, nu avem chef să facem ce e mai bine pentru noi, iar asta se poate resimți în mai multe planuri ale vieții, de la a găti o masă, la a învăța să asculți, să accepți că, poate, modul tău autentic de a acționa poate fi în detrimentul tău și să lucrezi la tine cu blândețe și răbdare.

În încheiere, aș vrea să adaug că eu cred cu tărie în a trăi autentic și a te exprima și comporta așa cum ești tu cu adevărat, însă cred că trebuie să ne menținem și un ochi critic, prin care să ne observăm și să nu lăsăm iluzia autenticității să ne păcălească și să ne limiteze. Și, cine știe, poate dacă încetezi să spui „așa sunt eu, ghinionistă”, s-ar putea să vezi lumea prin alți ochi. Poate dacă nu mai spui „așa sunt eu, nu îmi place să fac mișcare”, s-ar putea chiar să îți formezi o rutină minunată, care să îți facă mai mult bine decât ai fi crezut.

Cred că autenticitatea poate fi modelată. Pe modelul “fake it till you make it”, dacă îți propui ca versiunea ta autentică să fie într-un anumit mod și lucrezi constant la asta, la un moment dat vei deveni, în mod autentic, acea versiune la care aspiri.