În ultima săptămâna am avut zilnic discuții cu persoane diferite în care vorbeam despre cum nu ne place ceva la noi, cum nu ne putem ierta pentru anumite greșeli, cum ne e rușine cu anumite decizii sau cât de nemulțumiti suntem de cum arătăm sau ne organizam timpul.

Nu știu dacă a fost ceva în aer sau a fost o simplă coincidență, dar azi noapte, înainte de culcare, după o altă astfel de discuție, mă gândeam ce e cu noi de ne criticăm atât de aspru.

Și eu la rândul meu, am luat decizii de care nu sunt mândră și mă gândesc de multe ori la greșelile pe care le-am făcut sau la șansele pe care le-am ratat, dar știu sigur că nu aș lăsa o persoană dragă mie să vorbească despre ea însăși așa cum vorbesc eu despre mine. Știu sigur că de fiecare dată când cineva mi-a povestit despre un eșec, o greseală, o nemulțumire, niciodată nu mi s-a părut ceva atât de grav, rușinos sau de neiertat cum ne spunem noi înșine în momentele cele mai dure de critică.

Mi se pare fascinant cu câtă ușurintă le putem spune altora că nu e prea tarziu, că oricine mai greșește, că o să fie bine, dar când e vorba de propriile greșeli suntem cei mai aspri judecători.

„Cum am permis să mă îngraș atât?”

„De ce nu am deloc inspirație să scriu?”

„De ce nu am și eu o idee de business?”

„Ce a fost în capul meu să cheltui atâția bani?”

„Cum am putut eu să cred că să reușesc în domeniul ăla?”

„Eu de ce nu am reușit să strâng bani cum a facut X?”

„Stau prea mult pe telefon, nu fac nimic cu viața mea.”

„Numai eu puteam să fac prostia asta!”

„Toți cunoscuții mei au cariere mișto și tot felul de promovări, numai eu nu.”

„Toți prietenii mei eu case / business-uri/ mașini / familii / eu nu am realizat nimic.”

Sigur una din replicile astea sună dureros  de familiar. Pentru mine sigur așa e.

De ce când ne consolăm oamenii dragi putem să le spunem (și chiar să credem) că e timp să repare, că își vor îndeplini visul, că trebuie să aibă încredere și speranță că va fi bine pentru că ei merită lucruri bune, dar când e vorba de noi înșine, avem senzația că s-a pierdut orice urmă de speranță și că nu merităm sau nu suntem în stare să avem parte de ce ne dorim?

Sunt zile în care mă surprind că sunt foarte rea și critică cu mine însămi și îmi propun de fiecare dată să nu mai vorbesc așa despre mine și să ma concentrez pe ce pot face, dar recunosc că uit cu prima ocazie și de multe ori ajung în același punct. Cred totuși că e un pas bun că sunt conștientă de asta, iar următorul pas e cel mai greu, acela de mă raporta la mine cu aceeași încredere, iubire și toleranță de care dau dovadă când e vorba de oamenii pe care îi iubesc.

Mă întreb câte sentimente am ținut ascunse de rușine față de cei din viața noastră doar pentru că ni s-a părut nouă că am greșit prea mult, că n-ar înțelege, că am dezamăgi.

Sunt sigură că dacă am avea curajul să fim mai sinceri și toleranți cu noi înșine, am vedea că nu e nimic așa de grav precum ni se pare nouă și că sunt multe bătălii pe care nu trebuie să le purtăm singuri că sigur oamenii din viața noastră ne-ar susține și ne-ar înțelege. Desigur, oamenii ăia buni care chiar ne vor binele, nu cei care se bucură la primul semn de vulnerabilitate.

Știu că le spun des prietenelor mele că aș vrea să se vadă cum le văd eu, că nu ar trebui să fie așa de dure cu ele, însă pare că uit teoria asta foarte ușor când e vorba de mine.

Acum că primul pas e identificat și pus pe hârtie, acela de a conștientiza că nu imi ofer aceeași înțelegere și compasiune cum o fac cu alții, mă apuc de lucrat intens la pasul numărul 2, acela de a înceta să mai fiu așa dură cu mine. Nu vreau să mă mint și să îmi spun forțat lucruri frumoase despre mine, dar vreau să deprind abilitatea de a identifica când greșesc și să îmi repar greșelile cum pot mai bine, fără să mă învinovățesc până în punctul în care mă fac singură să îmi pierd încrederea în mine.

 Cine știe, poate chiar îmi iese de data asta 😊