E un privilegiu să îmbătrânești. Știu că e un alt clișeu, dar uneori pare că uităm asta.

În avalanșa de griji că nu am realizat destule “până la vârsta asta”, că trece timpul prea repede, că poate e timpul pentru botox, că parcă ne trebuie ochelari când citim – uităm să ne bucurăm că avem privilegiul de a înainta în vârstă. Nu ăsta e scopul până la urma? Să trăim o viață lungă și frumoasă? Și atunci de ce ne întristăm de fiecare dată când viața noastră tocmai a devenit mai lungă cu un an?

Eu am înțeles de mică faptul că viața nu e ceva garantat. Că la propriu, în orice moment, viața ți se poate scurge printre degete. Bunica mea a murit de tânară când eu eram doar un copil, dar îmi amintesc foarte clar cât m-a durut. Câtă confuzie și furie am simțit. Apoi, când eu eram un tânăr adult, când aveam doar 23 de ani, tatăl meu a murit, fiind și el mult prea tânăr ca să i se întâmple asta. Confuzia și furia s-au simțit de data asta de parcă ar trece un tanc peste tine ușor, ușor, ușor și foarte apăsat.

Și în cazul bunicii mele, dar și în cazul tatălui meu, am simțit furia aia pentru mine – pentru că eu nu am avut destul timp să mă bucur de ei. Acum, la niște ani distanță o mai resimt mocnind, dar mai mult pentru ei…că nu au apucat să se bucure de viața asta mai mult. Mă consolez cu gândul că poate s-au bucurat de viață mai mult decât alții care au trăit vieți mult mai lungi…sau…cine știe.

Când viața îți dă două astfel de lovituri în stomac, îți spui că sigur vei trăi cu sens. Sigur te vei bucura de viață și sigur vei aprecia fiecare zi.

Cu toate astea, acum aproape doi ani, când am împlinit 30 de ani, realizarea faptului că urma să împlinesc 30 de ani s-a simțit ca un vârtej. Sau mai bine spus, ca 100 de palme peste față care mă pedepseau că nu sunt nici pe departe unde mi-aș fi dorit eu să fiu în viață. Am început să mă critic dur, să îmi spun că nu am făcut destul, nu am muncit destul, nu am călătorit destul, că am lăsat my twenties să treacă pe lângă mine – toate astea atât de dur, de parcă chiar eu însămi am uitat că mi-a luat ani de zile să mă dezmeticesc, să nu mă mai doară sufletul de dor sau să învăț să mă bucur când se întampla ceva bun, deși pentru mine acel ceva bun era o reamintire că omul care aplauda aproape cel mai tare, nu e acolo să aplaude iar.

Când am împlinit 30 de ani m-a luat panica. Eram conștientă că nu e finalul tinereții mele, dar nu puteam să nu ma gândesc că până acum trebuia să fiu în alt punct din punct de vedere profesional, că până acum trebuia să călătoresc mai mult, că până acum trebuia sa am mai multe experiențe mișto și acum, gata, nu mai am timp.

Din fericire, panica asta nu a durat mult pentru că deși sunt un om care se critica foarte dur, am norocul să fiu și un om care își dă repede două palme și revine cu picioarele pe pământ.

Și așa am început să fac excercițiul de a mă gândi de ce îmi pare rău că am ajuns la 30. Am început să mă gândesc la ce mentalitate aveam in my twenties, cum mă îmbrăcam, cu ce îmi ocupam timpul, ce oameni aveam în jur…și am realizat că nu m-aș mai întoarce acolo. Am început să realizez că îmi place cum gândește Paula de acum, că mă bucur că e o persoană veselă deși a avut niște ani de foc, că Paula de acum s-a maturizat frumos. Dacă aș da timpul înapoi, aș avea într-adevăr “tinerețea” de atunci, dar nu aș avea mentalitatea de acum. Paula de atunci fuma mult, era cam iresponsabilă, era blonda, puțin superficiala, dar fun. Paula de acum e șatena, nu mai fumează, iubește ce face, iese des cu prietenele, citește cărți bune, scrie, merge la sală, face prăjituri, se bucură de un vin bun și înca e fun, dar mai rar (Paula de acum a spus la ultima ieșire în club ca e cam multă gălăgie 😆).

Dar cel mai important, cu ochii de acum, mă uit la ridurile mamei mele și le ador din toată inima și mi se pare că e mai frumoasă ca niciodată. Mi-ar fi plăcut să văd ridurile astea și la tatăl meu, dar poate că acum nu le-aș fi apreciat așa. De fapt, știu că le-aș fi apreciat oricum, dar încerc să găsesc lecții în situații de astea grele. Cu mintea de acum, mă bucur de fiecare rid al mamei, de fiecare “hopașa”, de fiecare dată când se încruntă când citește și sunt recunoscătoare că o am lângă mine.

Dincolo de aspectele astea mai profunde, odată cu vârsta asta magica a apărut și un fir de păr alb care m-a enervat inițial, dar acum cred că e chiar simpatic. De curând am început să mă gândesc la botox, la tratamente corporale, la a face mai des sport și deși poate sună superficial – sunt lucruri care îmi plac și mă bucură.

Și dacă tot suntem la acest capitol, îmi imaginez că dacă voi avea ocazia să ajung o bătrânică, mi-aș dori să am mereu unghiile roșii, bijuterii masive, o casă cu lumina naturală din belșug și plină de carți. Și îmi mai imaginez că nu o să dau bijuteriile alea bune copiilor decât atunci când vor crește ca să știu că vor avea grijă de ele.

Dacă o să am privilegiul să îmbătrânesc, îmi doresc să o fac grațios, cu bucurie și cu multe povești interesante de împărtășit. Îmi imaginez că o să am un book club cu fetele și că va fi folosit pe post de scuză să ne mai vedem, să mai bârfim puțin și, dacă tensiunea ne permite, poate chiar să bem un pahar de vin alb.

Până atunci însă, am să încerc să îmi amintesc constant să mă bucur de viață, să nu o iau de-a gata, să nu mai sperii că a mai trecut un an, ci să folosesc asta ca pe un catalizator ca să trăiesc mai intens și mai frumos.

Sunt convinsă că încă nu am întâlnit oameni pe care îi voi iubi în viața asta. Sunt convinsă că am atâtea locuri frumoase de văzut; că mă așteaptă atât de multe îmbrățișări cu mama, atâtea râsete cu prietenele mele și atâta iubire de simțit cu omul de lângă mine.

Știu sigur că de acum încolo o să știu mai clar cine sunt, o să fiu mai sigură pe mine, mai hotărâtă. Mai știu și că o să îmi definesc un stil care să mă reprezinte și știu sigur că o să trăiesc frumos, atât cât pot eu.

Așa că nu are nimic dacă apar riduri, dar sper să le fac râzând, stând la soare și bucurându-mă de viață. Nu are nimic dacă mi se pare că e muzica tare în club, nu are nimic că am început să îmi pun ochelarii mai des sau că acum mă gândesc mai des la croșetat și citit decât la ieșiri în club. Nu are nimic, ba chiar mă bucur că acum prefer să mă văd cu prietenii acasă sau la un restaurant liniștit decât să ies în aglomerație și gălăgie. Știu sigur că fiecare etapă are farmercul ei, iar dacă peste niște ani, o fată tânară o să îmi spună ca ar vrea să fie ca mine când va crește, atunci voi ști sigur că am făcut bine treaba asta cu maturizarea.

Nu știu dacă anii 20+ sunt chiar cei mai buni din viața cuiva,dar cei mai energici sunt cu siguranță. Dar ce știu e că 30+ vin cu mai multă claritate și cu o imagine mai bună despre ce fel de femeie sunt sau vreau să devin. Și am mai observat că parcă la 30 nu îți mai pasă prea mult ce au de zis oameni pe care oricum nu îi placi.

O mică urmă de regret rămâne pentru că timpul trece prea repede, si chiar cred că ar trebui să avem 20+ de două ori în viață ca să ne lămurim exact ce e cu noi, dar timpul trece oricum, și cu și fără regrete, așa că nu avem decât să ne gândim că, dacă avem noroc, mai avem multe experiențe frumoase în față și că faptul că înaintăm în vărstă chiar e un privilegiu pe care nu îl are toată lumea.