Scriu articolul ăsta de Valentine’s Day, așa că ce ocazie mai bună decât astăzi de a vorbi despre iubire!

Știu că e clișeic, dar, ne place să recunoaștem sau nu, iubirea joacă un rol important în viața fiecăruia dintre noi.

Ziua Îndrăgostiților e doar pretextul perfect de a scrie despre iubire, dar nu am să vorbesc prea mult despre sărbatoarea asta, pentru că eu cred că indiferent dacă o sărbătoriți sau nu, asta nu spune prea multe despre o relație. Există cupluri în relații minunate care nu sărbatoresc, există cupluri nefericite care sărbatoresc doar pentru a bifa ceva și a posta pe Instagram, dar există și cupluri fericite care sărbatoresc, tocmai de asta cred că nu are neaparat relevanță sărbatoarea în sine, dar, recunosc că m-a inspirat să scriu despre iubire.

De fapt, nici nu vreau să scriu despre iubire în sensul clasic de iubire față de un partener romantic, ci despre ceva mult mai important, cred eu, dar adesea ignorat: iubirea de sine.

Fiecare dintre noi avem oameni în viața noastră pe care îi iubim și cu care (sper) că ne comportam frumos și am face orice pentru a îi vedea fericiți. Fie că e vorba de partener, părinti, bunici, frați, surori, prieteni sau chiar animaluțe, în relație cu ei aducem ce avem noi mai bun. Desigur că poate nu îi punem zilnic pe un piedestal și nu le spunem că îi iubim de 100 de ori pe zi, ba chiar avem zile când ne enervează, dar suntem acolo pentru ei, așa cum ar trebui să fim.

Dar de câte ori facem asta pentru noi înșine? Știu, alt clișeu despre care se tot vorbește, însă nu cred că stăm să ne răspundem la întrebarea asta pe bune.

Am să mă folosesc de propriul exemplu pentru că eu, la nivel declarativ, sunt o persoana care se iubește pe sine. Am studiat și am muncit că să îmi fie bine, mi-am respectat părinții și am păstrat o relație foarte strânsă cu ei, mi-am ținut prietenii aproape, am fugit mâncând pământul din calea relațiilor care nu îmi mai făceau bine și am încercat mereu să trăiesc frumos și să fiu mulțumită de cum arată viața mea. Aș spune că, privind în ansamblu, chiar am acționat din iubire pentru mine și pentru cei din jurul meu.

Dar tot eu obișnuiam să stau până seara doar cu cafea și țigări și să îmi amintesc pe la 18:00 să mănânc ceva sau să beau apă. Tot eu obișnuiam să muncesc până noaptea târziu spunându-mi că am o etică a muncii extraordinară și că muncesc pentru mine și viitorul meu. De fapt, doar fugeam de tot ce însemna viața mea atunci și munca era singurul haos constant. Tot eu dormeam doar câteva ore pe noapte. Tot eu mă criticam și îmi spuneam chestii urâte pe care nu le-aș spune niciodată unei persoane pe care o iubesc doar pentru că eram în burnout și nu mai puteam, dar eu refuzam să înțeleg că nu mai puteam. Tot eu mă izolam de oamenii dragi sau de lucrurile care îmi aduceau bucurie.

Uitându-mă în spate, îmi dau seama că doar îmi plăcea să spun că mă iubesc pe mine însămi și acționam așa doar în legatură cu lucrurile care se vedeau, dar când eram eu cu mine, ultima mea grijă eram eu.

Iubirea de sine nu e ceva ce poate fi descris în câteva pagini și e un concept cu multe nuanțe și substraturi, dar până la aspectele mai profunde, cred că e un început foarte bun dacă întelegem și că iubirea de sine înseamnă:

Să iei o pauză, nu doar când nu mai poți, ci mai des

Să mănânci și să dormi bine

Să ții aproape de oamenii pe care îi iubești

Să faci mai mult din lucrurile care îți plac

Să ieși la o plimbare din când în când

Să te încurajezi și să te forțezi puțin să crezi în tine chiar și când nu crezi că poți

Să dormi în pijamaua aia superbă chiar dacă nu te vede nimeni

Să îți aranjezi frumos mâncarea în farfurie și să mănânci în tihnă

Să îți analizezi viața din când în când și să observi dacă te sabotezi și să te gândești cum să nu o mai faci

Să pleci de lângă oamenii care nu îți fac bine sau de la jobul ăla care te-a secat de energie

Să mergi la analize și să nu mai amâni

Cred că dacă am avea grijă de noi așa cum avem de oamenii pe care îi iubim, atunci viețile noastre ar fi puțin mai frumoase. Sigur că e mai ușor de spus decât de pus în practică, dar eu sunt un mare fan al introspecției și îmi place să cred că dacă ne luam puțin timp să ne analizăm din când în când atunci putem să observăm când ne sabotăm și să ne gândim cum să acționăm cu mai multă grijă și iubire față de noi înșine. Înainte spuneam foarte mândră că sunt foarte critică cu mine însămi, acum îmi place să spun că sunt fanul introspecției. Am rebranduit puțin discursul ca să sune mai bine, dar și pentru că am înțeles că pot să aleg să schimb ceva și fără să mă blamez și să mă critic constant. 

Discursul ăsta despre iubirea de sine nu e despre a fi superficial sau egoist, dar chiar cred că dacă ne iubim și respectăm suficient de tare pe noi înșine, atunci am reuși să alegem mai bine și să atragem mai ușor oameni, experiențe, proiecte care sunt cu adevărat așa cum ne dorim. Și dacă ne iubim și avem grijă de noi, atunci putem fi mai buni și cu cei pe care îi iubim. Cine știe, poate îi inspirăm și pe ei.

Iubirea de sine ar trebui să fie o prioritate, indiferent dacă suntem singuri sau într-o relație. În cele din urmă, nu deținem pe nimeni – ne avem doar pe noi. Dar cu puțin noroc, ne găsim de-a lungul vieții oameni pe care să îi iubim și care să ne iubească și să ne amintească să ne iubim pe noi înșine din nou atunci când uităm cum să o facem.

Articolul ăsta nu e despre relații de cuplu sau Valentine’s Day, dar dacă ești singur/ă și te simți copleșit/ă de toate inimioarele din restaurante, florile de pe străzi sau contentul din online, gândește-te la toți cei  care te iubesc necondiționat: prietena aia care ar lăsa tot și ar veni oricând la tine dacă ai avea nevoie, animaluțul ăla de acasă care se bucură când ajungi, părintii care îți poartă de grijă nonstop sau poate un frate sau un coleg care face glume proaste, dar chiar și așa, te face să râzi. Și nu în ultimul rând, gândește-te la dragostea pe care o porți oamenilor din viața ta și acordă-ți și ție o parte din dragostea aia.