Spun mereu că îmi place să scriu – dar de ce nu o fac? Așa, pentru mine… Mereu m-am gândit că orice hobby pe care îl am trebuie monetizat. De asta nu m-am lăsat să încep ceva, pentru că nu ar fi perfect.

Mă gândeam pentru cine aș scrie, cine ar citi și de ce. Mi-aș fi dorit să am o platformă, o comunitate către care să adresez diverse subiecte. Dar ce ar mai fi de zis într-o multitudine de informații și discursuri la tot pasul? Ce aș mai spune eu nou?

Cu toate astea, mereu scriu când mi-e greu și simt că sunt copleșită. Scriu în agende, scriu în zeci sau chiar sute de documente Word începute și salvate haotic în laptop și, câteodată, chiar pe telefon, dacă mi-e teamă că îmi voi uita ideea până ajung acasă, la laptop sau la o agendă.

Și atunci, dacă scrisul e atât de terapeutic pentru mine, de ce nu fac asta asumat? Foarte puțini dintre apropiații mei știu că eu scriu și, mai ales, foarte puțini știu că eu scriu cel mai mult când am nevoie să îmi liniștesc mintea. De ce nu fac asta public?

Mi-a răsărit ideea asta prima dată în minte când discutam cu o prietenă despre cum eu postez pe TikTok just for fun și pentru că îmi place că e genul de platformă unde poți posta real, autentic, fără să fii „cineva”. Exact asta e frumusețea acelei platforme: că poți urmări oameni normali, iar asta vine ca o gură de aer proaspăt într-o eră în care totul e atât de curatoriat pe alte platforme, aproape fals…

Și m-am gândit atunci: de ce îmi e atât de ușor să mă filmez și să vorbesc cu o cameră, iar acolo nu mai am gândurile de genul „Cine o să se uite?”, „Cine o să mă asculte pe mine?”, „Ce aș mai putea spune eu nou, ce nu s-a mai spus deja?”? Și atunci am realizat că am păstrat scrisul ceva atât de personal, chiar intim, încât a publica ceva ce scriu eu s-ar simți extrem de vulnerabil, m-aș simți mult prea expusă. Filmatul e ceva ușor, pentru că nu e o parte din mine atât de personală, e o activitate care mi s-a părut fun și creativă și am început să o fac de dragul de a-mi explora creativitatea. Dar scrisul… Scrisul e o parte din mine la care nimeni nu are acces. Sau, uneori, doar câteva persoane.

Dar filmatul și vorbitul cu o cameră nu a fost pentru mine doar o activitate fun și atât. Am început să urmăresc oameni normali ca mine, cu comunități mici, oameni care împărtășesc momente tipice ale unui om care nu este artist, influencer, afacerist etc. Oameni cu care rezonez atunci când văd că fac glume despre aglomerația de la Pipera sau despre bucuria de a merge în Lidl când intră bonurile sau tot felul de astfel de experiențe mărunte sau nu.

Și iată cum, dintr-un hobby, dintr-o activitate făcută în joacă, am găsit răspunsul la întrebările mele. Nu trebuie să fiu „cineva” ca să scriu. Nu trebuie să am în spate o carieră în jurnalism sau ani de experiență – deși ar fi fost minunat. Nu trebuie să fiu o figură cunoscută sau un profesionist desăvârșit într-un anumit domeniu – deși ar fi fost și asta minunat. Trebuie doar să fiu eu, așa cum sunt și în joacă, în fața unei camere. Iar dacă am noroc și rezonez și aici cu 4-5 fete, iar ele cu mine, exact cum s-a întâmplat și pe TikTok, atunci mă pot declara norocoasă.

Când eram mică și am învățat să scriu de mână, eram atât de încântată încât le spuneam tuturor că eu voi fi scriitoare când voi crește, pentru că eu credeam că a fi scriitor înseamnă să scrii chestii de mână, după dictare. Dar poate că Paula cea mică de atunci știa ea ce știa. Poate că era mai curajoasă decât Paula de acum, chiar și așa, în naivitatea ei.

Când, după mulți ani de visat la asta, mi-am deschis în sfârșit un blog, l-am centrat pe alți oameni. Planul meu era să iau interviuri unor oameni pe care îi admir. Dar, deși ideea era drăguță, eu nu scriam acolo, doar puneam niște întrebări. Și, mai ales, atunci când nu ești „cineva”, oamenii care sunt „cineva” acceptă foarte greu să îți dea un interviu. Doar câțiva au făcut-o, și îi apreciez enorm.

Ce vreau să spun cu toate astea este că m-am decis, din nou, să scriu. Dar de data asta o fac pentru mine, pentru a fi reală cu mine însămi și pentru a face ceea ce îmi place. M-am ferit multă vreme să scriu pentru că am regretat că nu am făcut jurnalism, că nu am urmat studii aprofundate pentru a-mi dezvolta această pasiune. Unul dintre marile mele regrete a fost că nu am încercat măcar să am o carieră în domeniu. Toate astea m-au făcut să cred că nu pot să scriu, că nu am „credentialele” necesare. Și poate că asta e adevărat dacă aș aplica pentru un job în domeniu. Dar eu aici scriu pentru mine, pentru a nu mă mai feri de ceea ce îmi place cel mai mult să fac.

Iar dacă, pe drum, se mai alătură câțiva oameni cărora le place de mine sau rezonează cu stilul meu de a scrie, atunci mă declar cu adevărat fericită.